Jurnal de vacanță în România pandemică: unde începe și unde se termină conceptul de concediu cu masca pe figură și dezinfectantul în buzunar (FOTO-REPORTAJ)

Mai bine de patru luni de zile am fost terorizați de-a binelea de noul coronavirus, iar multe dintre visele lui 2020 s-au năruit. A fost autoizolarea, apoi au început să cadă, pe rând, ca-n poezia lui Coșbuc, tot câte-o speranță legată de orice activitate socială.

S-au închis instituții, restaurante, cluburi... Străzile au fost goale aproape două luni de zile, tabloul fiind unul sumbru și înspăimântător. Tot atunci au început să se ofilească planurile legate de vacanțe, căci perspectiva unei veri normale se năruise. Mulți au pierdut rezervări făcute și cu un an înainte, alții nici măcar nu au mai avut curajul să se gândească la așa ceva.

Apoi ne-am revenit, unii mai greu, alții prea ușor, iar gândul unei vacanțe a renăscut, precum o pasăre ucisă de foc și nu de vreo gripă aviară. Pentru unii, anul 2020 a fost decretat ca sacrificat, dus, pierdut, mort. Alții însă au ales să înoate împotriva curenților, iar conceptul de concediu să fie regândit, adaptat noilor condiții.

Fac parte din această ultima categorie, așa că am ales, împreună cu familia, să cutreier țara timp de aproape 10 zile, căci așa ne place nouă să ne petrecem vacanțele. În acest sens, ne-am făcut bagajele cu cele necesare, plus câteva lucruri pe care, într-o vacanță normală, nu le-am fi luat: măști și soluții dezinfectante, șervețele și recipienți speciali pentru dezinfectanți.

„Ținta” a fost litoralul Mării Negre, însă traseul dus și întors a fost „miezul” acestei vacanțe, căci, nu-i așa, nu e atât de importantă destinația, cât e călătoria. Prima haltă de vacanță a fost la Piatra Neamț, un oraș pe care îl iubesc fără vreun motiv aparte. Poate că Bistrița, apa ce străbate acest pitoresc oraș, mă face să mă gândesc la orașul natal, închipuindu-l și altfel. Poate că istoria acestor locuri mă atrage, geografia lor, teatralitatea... Apropos, știați că la intrarea în Piatra Neamț există localități precum Sărata, Viișoara și chiar Bistrița?

Drumul până la Piatra Neamț a început cu surprize plăcute chiar de la noi din județ, căci în încercarea noastră de a reduce din timpi, am preferat să evităm Reghinul și am ales varianta Monor-Vătava. Într-o conferință de presă organizată de Consiliul Județean destul de recent, președintele Radu Moldovan spunea că drumul ce leagă Monorul de Vătava va fi finalizat undeva în această toamnă, însă am preferat să risc câțiva kilometri pe un drum de piatră, așa cum îl știam, și am ales varianta aceasta. Ei bine, drumul arăta așa:

Pietrenii sunt oameni foarte faini, lipiți de glie în sensul patriotic. Graiul este cel dulce, moldovenesc, iar ospitaliatea lor este în limitele normalului. Cazarea, într-un „residence” la modă, a fost una exemplară, fără contact direct cu vreun recepționer. După efectuarea plății zilei de cazare se primește via sms codul de intrare în imobil și codul cutiei poștale aferente apartamentului, acolo unde se regăsește cheia.

Apartamentul respectă toate normele de igienă, fiind dotat by default cu dezinfectanți si mai multe lucrușoare de unică folosiță. Ceea ce, însă, nu poate fi vorba când ne raportăm la principala atracție a Pietrei Neamț: telegondola! Cabinele arată foarte rău, murdare, nu sunt dezinfectate după folosire, fiecare persoană este pe cont propriu. Nici prin oraș nu prea vezi măști pe fețele oamenilor. La terase foarte rar vezi vreun picolo cu masca corect plasată pe figură, în rest, cei care o au, o țin la bărbie sau la cot!

Foarte multă relaxare de acest tip și în județul Bacău, acolo unde am făcut un mic ocol pe la Comănești. Masca este doar un accesoriu facultativ, fără caracter obligatoriu, iar aici nu vorbim de portul acesteia pe stradă, prin parcuri, ci la terase, în magazine, indiferent dacă e vorba de personalul propriu sau clienți.

Ghidați de google maps într-un mod aplaudabil, pe drumuri românești fără prea multe reproșuri (în sfârșit!), ajungem la Galați și a lui Dunăre albastră. Aici am regăsit grija HoReCa în ceea ce privește normele de protecție sanitară, atât la cazare, cât și în locațiile adiacente. View-ul superb ne-a dat ocazia de a vedea un răsărit de soare pe Dunăre, iar traversarea acesteia cu bac-ul a făcut deliciul prichindelului din dotare.

Odată trecuți pe celălalt mal al Dunării am simțit Dobrogea și dogoarea ei matinală. Tabloul celor mai batrâni munți ai Europei are predominant griul, iar câmpurile de eoliene îți captează atenția. Nerăbdători deja, am țintit către prima plajă din calea noastră, aceasta fiind și una dintre puținele plaje sălbatice rămase cu această denumire. Te-ai fi așteptat și la o densitate mai mică de turiști în zonă, dar Plaja Corbu nu mai este așa ceva: sute de oameni sunt atrași de „sălbăticia” plajei, de miile de scoici sparte, de apa liniștită și (încă) curată. Lipsea acel miros specific de mare, probabil dat de alge...

Pentru micul nostru sejur pe litoral am ales Năvodari, sperând la cât mai puțină gălăgie, fără prea mare alglomerație și prețuri accesibile. În mare parte așa a și fost, însă gustul amar ne-a fost dat de hienele care plângeau HoReCa, dar care ți-ar suge și ultima picătură de sânge.

Cazarea nu a fost una rea din cale-afară, însă condițiile îți lasă un gust amar! Astfel de „întreprinzători” ar merita să „moară”, evident ca business, căci nimic din perioada stării de urgență nu i-a învățat pe aceștia: camera, deși prezentată hoțește pe booking ca fiind una destul de încăpătoare, era foarte mică. Dar nu asta ar fi fost problema, ci mizeria găsită, iar camera, cică, ar fi fost disponibilă, dacă am fi vrut, cu o zi înainte de sosirea prognozată.

Mai mult, în bucătăria pensiunii nu s-a auzit niciodată de pandemie, de dezinfectanți, nici măcar de detergenți pentru vase! Și ca totul să fie „brici” pană la capăt, puțină evaziune presărată peste toată povestea, căci totul a fost „black”! Ce ne-a făcut, totuși, să rămânem? O curte interioară destul de ok, cu terasă acoperită și umbroasă.

Plajele, în mare parte au fost curate, personalul binevoitor, amabil și cu masca pe figură. Se păstra distanța între șezlonguri, căci nu era mare aglomerație. Terasele erau pline odată cu lăsarea serii, și tot atunci începea aglomerația pe îngusta promenadă. Zeci de șantiere completează un tablou al nordului extrem al litoralului, semn ca această industrie, HoReCa, nu ar suferi foarte mult.

Marea nu a fost prea agitată, plajele destul de curate, iar răsăriturile au menținut interesul aprins pentru turiști. Am redescoperit o Constanță frumoasă, elegantă, precum o doamnă cu trăsături fine, evident prin locurile pe unde am reușit că colindăm orașul de exil al poetului Ovidiu.

La Delfinariu, rămas în plata Domnului ca investiții exterioare, deși aglomerat, s-a încercat păstrarea distanței sociale, purtatul măștii a fost obligatoriu, iar dozatoarele cu soluții dezinfectante se regăseau mai la tot pasul. Mica și cocheta Roată din Portul Constanței, o soră mai mică a celebrului Ochi al Londrei, are farmecul ei aparte. Aici, în comparație cu telegondola din Piatra Neamț, cabinele sunt dezinfectate, iar grija față de om este mai mare, fie că este vorba de turist, sau de angajatul care deservește această atracție turistică.

Vama Veche rămâne cu un aer boem, însă răsuflat de prea multă lume! Plajele, moderne acum, sunt pline ochi, multitudinea de terase, pentru orice tip de turist, te face să crezi că Mamaia și-a tras un „pui” la capăt de litoral. Ici-colo câte-un roker plictisit, mai o punkistă prea trează pentru secolul acesta, o familie absolut deloc în concordanță cu tabloul, pierdută, evident, în stațiune. Mangalia ce-și mai păstrează din romanța de altă dată, iar micul Muzeu al Marinei poate fi poza de profil al acestui oraș de marinari pierduți în timp...

Plecarea de pe litoral nu s-a făcut cu prea multe regrete, de fapt cu niciunul. Cum spuneam, călătoria e mai importantă, nu destinația, iar noi ne-am văzut de drum. Și-așa am ajuns pe-al Vrancei plai, unde s-a născut Miorița, unde crește-naltă vița...

Zona Vrancei m-a impresionat întotdeauna și am considerat-o ca o zeiță a românilor, vitează, căci Mausoleul de la Mărășești ne impune această caracteristică, zâmbitoare precum soarele ce scaldă viile din zonă, foarte ospitalieră, precum gazdele noastre din apropierea Focșaniului.

Dacă pe parcursul acestui material nu am pomenit numele vreunui operator economic, din considerente lesne de înțeles, acum o s-o fac, căci aici, la Pensiunea Paradis Vrâncean, am atins apogeul unei vacanțe pe cale să devină ștearsă.

La nici 10 kilometri de Focșani, în mijlocul unei vii imense, am găsit o pensiune nu foarte mare, dar nici mică, un spațiu de cazare cu vreo 10 camere, deloc mici, curate, bine întreținute. Afară, o piscină frumoasă te ademenește, mai ales că termometrul se încăpățâna să arate peste 30 de grade. Lângă piscină, între niște pini destul de stufoși, un bar-terasă te răsfață! Loc de joacă? Cât vrei!

Gazdele, mai că nu-ți bagă în gură, nu știu cum să te facă să te simți mai bine, dar fără să te sufoce, într-un balans de omenie, intimitate, amiciție și profesionalism! Strugurii din propria vie nu lipsesc de pe mesele clienților, iar din farfuriile acestora nu lipsesc nici produsele proprii, din propriul solar. Și ca totul să fie mai mult ca perfect, prețurile te enervează de accesibile ce sunt!

Ne despărțim pentru prima dată cu greu de un loc! Viile rămân în urma noastră, Bucovina se deschide în zare. Târgul Neamț - the final destination... sau cel puțin așa era planificat. La recomandarea unor prieteni din Piatra Neamț, ne-am îndreptat către o anume pensiune din Târgul lui Creangă. Ne-a așteptat o cameră rustică, cu târnaț, cu țoale tradiționale, splendidă de fotografiat. Și atât, căci în interior nu se mai intrase, cred, tot de pe vremea lui Creangă, după pânzele de păianjen ce ne-au întâmpinat la intrare. Sub o grindă a casei cu pricina iși făcuseră casă un o familie de viespi, iar calea noastră fu atât de întoarsă, de parcă fugeam de caprele Irinucăi!

Și nu ne-am mai oprit până la Fălticeni, acolo unde am reușit să ne petrecem liniștiți ultima noapte de concediu pandemic, cu plimbare de seară prin al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni. A urmat și Cetatea de Scaun a Sucevei, un obiectiv turistic deosebit, cu trasee bine gândite, în acord cu regulile de distanțare socială, însă cu foarte mulți turiști analfabeți, care nu știu, nu vor, sau efectiv ignoră toate anunțurile și precizările făcute în acest sens!

În drumul către casă, via Vatra Dornei, ne-am întâlnit și cu primele aglomerații pe șosea, turismul religios fiind încă în floare, însă cea mai mare aglomerație am întâlnit-o la intrarea în Bistrița, la Livezile, acolo unde 15 kilometri i-am străbătut destoinic, cu media consumului de carburant dată peste cap, în 60 de minute!

A trecut deja o săptămână, suntem bine, în cel mai rău caz asimptomatici. Cu puțină grijă la alegerea destinațiilor, cu dezinfectant și spălări de mâini atât de des cât îți permite o astfel de călătorie, un mic concediu în condiții epidemiologice încă incerte se poate face. Depinde numai de noi să ne respectăm, să respectăm și să cerem sa fim respectați, din toate punctele de vedere, uman, social, turistic, financiar și mai ales epidemiologic.

 

 

Adauga comentariu