De ce ,,fac botic” politicienii atunci când sunt criticați

Nu sunt de acord cu Sorin Ovidiu Vântu, care perora astăzi la o televiziune națională că presa este ceva suprastatal și trebuie să-i distrugă pe cei care nu respectă ,,contractul statului cu poporul”, dar sunt de accord cu o altă afirmație a sa, cum că nivelul presei a scăzut și că presa tremură în fața oamenilor politici, inversându-se astfel raportul normal.

 

 

Acum vine întrebarea de ce efemerii stăpâni ai țării, județelor și chiar ai unor comune amărâte nu se mai tem de presă? Răspunsul este unul relativ simplu: politicienii s-au obișnuit să fie lăudați până la extrem doar pentru că (unii dintre ei, da?) își fac datoria pe care au față de credulii care i-au împins, prin votul lor, în vârful piramidei. Sigur că în astfel de condiții nu vor mai accepta nicio muștrulăială publică, te vor suna la 5 minute după apariția articolului pe care l-ai scris și, de obicei fără menjamente, îți vor reproșa modul direct și obiectiv în care ai transmis știrea. Aici vorbim despre o primă categorie de politicieni care ,,fac botic”.

Pentru că mai există două categorii:

1.Cei care nu te sună, nu îți dau replici prin drepturi la opinie, nu te numesc în public  ,,găozar”, dar, în baza principiului ,,și vouă vi se poate întâmpla” își sfătuiesc colegii să nu îți mai răspundă la telefon , ,,ca să fie bine, să nu fie rău”, vorba lui Hagi.

2.Cei din categoria Dragnea, adică cei pe care-i doare-n cot de presă. Acest tip de politician îmbuibat preferă să-și exprime năduful în ședințele de partid. Acelea cu ușile închise.  

Cu alte cuvinte, mulți dintre ai noștri politicieni nu vor nici în ruptul capului să înțeleagă că știrea este relatarea unei stări de fapt, că reportajul e altceva, e un material jurnalistic pe care îl mai poți cosmetiza, dar despre furt nu poți spune că e un furt, Doamne iartă-mă!, frumos. Gafele pe care le fac și sunt prezentate de către jurnaliști  ar trebui să-i responsabilizeze, să le ridice anumite semen de întrebare, să îi determine să-și revizuiască atitudinea, să-și pună ordine în activitatea pe care o desfășoară, etc. Dar nu e nici pe departe așa. Vorba unui coleg din presă: ,,Dacă îi lauzi când vor, ești, în opinia lor, un jurnalist bun. Dacă îi critici când chiar merită se supără, nu te mai bagă în seamă”. Totuși, jurnalistul bun trebuie ,,să te ardă” când ,,calci pe bec”. În consecință, ca să nu mai aveți motive să ,,faceți botic”, nu mai ,,călcați pe bec”. Rezolvarea ecuației e simplă, nu?

 

 

 

Adauga comentariu