Atunci când filmul unor amintiri se proiectează direct pe un mormânt...

Cimitirul Evanghelic din aporpierea zonei centrale a orașului are o „aură” specială după lăsarea serii. Mormintele vechi și lumânările aprinse se transformă într-un teatru gotic live. Candelele kitsch-oase mai strică din scenografie, dar ideea rămâne aceeași. Liniștea unei seri destul de calde pentru începutul lui noiembrie este tăiată doar de foșnetul frunzelor și murmurul „aparținătorilor”. Din când în când, la vreun capăt de mormânt, răsună cate-o „pomenire”, o mică slujbă oficiată „pe teren” de preoți înconjurați de cei vii.

E un du-te-vino continuu, dar parcă pus pe slow-motion. Acum, graba chiar nu mai are sens. Câteva minute petrecute la ceas de seară în compania amintirilor celor dragi plecați către parcarea eterna a sufletelor... Ici-colo câte un copil zglobiu se joacă printre morminte. Toți o făceam și ne plăcea. Stăm de vorbă cu părinți sau bunici la capatul unui portal numit exhaustiv mormânt. Lacrimile și zâmbetele sunt prieteni buni, căci se nasc din aceleași amintiri. Doar Emoția e diferită în astfel de momente...

E ca un fel ce cafea pe-nserate cu cei dragi. Te uiți la locul acela de pământ și vezi un film blurat de lacrimi. Crâmpeie de amintiri se derulează fără sonor, sau poate este un fundal auditiv șetrs. Te concentrezi să auzi și vocea mamei, sau a tatălui, sau a bunicului. Sau a bunicii, care cel puțin în cazul meu răsună mereu... „nu ți-e foame?”. Avea mereu o vorbă îndreptată către bucătărie, căci toată viața și-a petrecut-o acolo.

...

Am stat de vorbă și cu tata, plecat la o vârstă pe care eu deja am depăsit-o. Zâmbeam, căci deja e mai mic decât mine și am tendința de a-i vorbi eu părintește. Credeam că nu am ce să-i mai spun, dar sunt atât de multe... De data asta am zâmbit mai mult.

Suntem niște ipocriți în ale vieții, căci pentru noi nu ne mai găsim liniștea unei discuții. Chiar și la Luminație „reușim” să vorbim cu sufletele dragi, dar timp de noi nu mai avem deloc. Dacă ar fi o zi a oglinzii personale, poate așa vom găsi, presați de „sărbătoare”, un moment în care să stăm de vorbă și cu noi. Căci, vai!, câte am avea de povestit...

 

Adauga comentariu