Amintirile unui bistrițean pentru care ziua de 21 decembrie încă doare. Ionică Scridon: „Atunci m-am lepădat de frică!”. Cum retrăiește în fiecare an despărțirea de un prieten ucis în timpul evenimentelor de la Cluj-Napoca din 1989

Povestea lui Ionică Scridon din Feldru este una simplă, o poveste pe care acesta nu o poate uita, îl doare de 29 de ani încoace, iar ziua de 21 decembrie este o zi a lacrimilor, a prietenilor dispăruți prematur, a viselor netrăite...

Ionică Scridon trecuse de 22 de ani în 1989 și lucra la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) din Cluj-Napoca. S-a angajat acolo după terminarea școlii. Imediat după ce începuseră evenimentele la Timișoara, undeva prin data de 17 sau 18 decembrie, Ionică împreună cu un prieten puțin mai tânăr decât el, Teodor Pop, clujean, din Cojocna, se aflau în Mănăștiur la alți prieteni comuni unde socializau așa cum se făcea atunci: un jos de cărți, șah sau rummy.

Vizita celor doi amici s-a prelungit, ora la care s-au gândit să plece către locuințele lor fiind una târzie. Nu au mai prins mijloace de transport în comun, așa că au pornit pe jos. Având în vedere faptul că la Timișoara deja erau începute mișcările revoluționare, miliția clujeană patrula pe străzi fiind circumspectă la orice și la oricine. Astfel, cei doi tineri au fost luați în vizor de milițieni, mai ales că era o oră târzie, dar și pentru simplul fapt că Ionică, bistrițeanul nostru, avea părul mai lung decât prevedea politica socială a acelor vremuri.

Ionică Scridon în 1989

„În față la librăria Universității ne-a oprit o patrulă de milițieni. Nu aveam acte la noi, eram niște tineri pe stradă, noaptea, iar eu aveam părul mai mare. Dacă nu au reușit să ne identifice pe loc, ne-au dus la miliție, pe strada Traian, acolo unde ne-au ținut până dimineață, de fapt până s-au convins că nu prezentăm niciun pericol. Eram niște copii, n-aveam noi griji politice în acel moment. După ce am ieșit de acolo, ne-am despărțit și am plecat fiecare spre casa lui” – își amintește Ionică aventura sa și a prietenului său Teo prin miliția clujeană.

De precizat faptul că Ionică îl cunoscuse pe Teo prin intermediul unui alt clujean, Ioan Sabău, prieten mai vechi de-al feldrihanului. Nelu Sabău îi făcuse cunoștință cu tânărul său prieten, Teo (foto), cu care era și ceva rudă, în urmă cu doi ani față de evenimentele din decembrie 89. În tot acest răstimp s-a legat o prietenie sinceră și frumosă între cei trei tovarăși, au fost vizite reciproce la Feldru sau Cojocna.

Teodor Pop - fotografie din cartea de identitate

Revenind la decembrie 1989 la Cluj-Napoca, Ionică Scridon ne mai povestește o întâmplare petrecută imediat după „vizita” de la miliție. De această dată locația este locul de muncă al feldrihanului, și anume CUG. Acolo Ionică avea un alt tovarăș, pe numele lui Andrei Horvath, un băiat furios rău pe regimul comunist.

„Andrei avea o mătușă în America. Aceasta îi lăsase lui Andrei o moștenire, iar acesta nu putea să ajungă acolo, din motivele bine știute: nimeni nu-i aproba așa ceva! Astfel, Andrei dezvoltase efectiv o ură față de tot ce însemna acel regim. Eu unul nu eram așa pornit. Din punctul meu de vedere, limitele de înțelegere ale acestei lumi se terminau la Vama Borș! Eram profund convins că regimul comunist nu se va termina niciodată. Chiar dacă Ceaușescu murea, știam că există moștenitor. Eram convins că nu există altceva dincolo de comunism și eram obișnuit cu ideea. Andrei însă nu!

Acesta auzise la radio cum că în Timișoara sau București, nu mai țin minte exact, niște tineri au vopsit un câine cu mesajul „Jos Ceaușescu” și i-au dat drumul pe străzi. Fiind de serviciu cu el în ziua respectivă, la CUG, Andrei îmi spune să-l ajut să vopsească și el un câine. Nu am avut nimic împotrivă. Eu trebuia doar să țin câinele, iar el să-l vopsească. A apucat să scrie „jos” pe o parte a câinelui, iar pe cealaltă parte a scris doar un C, moment în care a apărut ofițerul de serviciu. Noi am lăsat câinele, a fugit așa vopsit neterminat, dar securiștii au început să caute vinovații, bineînțeles după ce s-au chinuit să spele și să tundă câinele” – își aduce aminte Ionică de momentul câinelui vopsit.

În șirul poveștii lui Ionică intervine o pauză, semn că amintirile încep să ajungă către un moment care deja nu mai avea nici o parte comică. Acesta ne explică faptul că Andrei Horvath, colegul său de muncă, îl sfătuise să își ia concediu medical și să plece către casă, știind și de aventura lui cu Teo de prin sediile miliției, încerând să-l protejeze pe tânărul bistrițean.

Conform sfaturilor primite de la Andrei, Ionică merge la cabinetul medical, face câteva analize și obține un concediu medical. Trecuseră câteva zile de la acel moment. Tânărul bistrițean se îndreptă dinspe centrul Clujului către gară. Înainte de podul de la Astoria a fost oprit de blocajul deja creeat acolo de armată, căci ne aflăm deja în data de 21 decembrie 1989. Nu a fost lăsat să treacă pe acolo, așa că a ocolit. Ionică își amintește că era trecut de ora 14:00. A ocolit și a ajuns în zona gării, acolo unde deja veneau valuri de oameni, atât dinspre CUG cât și dinspre o altă intreprindere mare din zonă, „16 februarie”.

S-a întâlnit cu Andrei, colegul său de muncă, dar și cu alți colegi, toți încercând să-l convingă să se întoarcă cu ei...

„Hai cu noi, lasă ca ajungi și la Feldru, îmi spuneau colegii... Se striga... Timișoara-Timișoara... Eu le tot spuneam că pe pod la Astoria este blocaj, ei spuneau că nu contează, hai să mergem. Printre cei care mă tot îmbiau să merg cu ei era și prietenul meu, Teo. Mi-o zis, hai cu noi, Ionică, hai că se gată cu ei acum!” – ochii lui Ionică au devenit sticloși, își dă jos ochelarii, se face că șterge lentilele, dar trece cu batista și pe la ochi...

Teo l-a convins pe Ionică să mergă cu ei. Rândurile de oameni înaintau pe Horea către Astoria. Se scanda. Cel mai auzit cuvât era „Timișoara”. Ionică s-a prins în hora respectivă și înainta și el. S-a rupt de grupul din față, a rămas în urmă cu vreo 5-6 metri. Ionică mărșăluia le partea stângă a drumului. Trecuse ușor de ora 16:00. La un momend dat l-a pierdut pe Teo din raza vizuală. După câteva momente s-au auzit împușcături. Panica s-a instalat. Frica deja căpăta alte valențe. Unii au continuat să înainteze, Ionică s-a speriat și a fugit pe o stradă laterală.

Ce s-a întâmplat acolo este motivul pentru care Ionică Scridon consideră ziua de 21 decembrie ca fiind cea mai dureroasă zi din viața lui.

Atunci m-am lepădat de frică! A fost un declik între momentul în care s-a tras și am văzut oameni pe jos. Unii se aruncau instinctiv, alții cădeau răpuși. Eu am fugit cu mai mulți oameni pe o stradă lăturalnică. Atunci a fost momentul în care am simțit că nu îmi mai este frică. Eram dispersați, căutam cu privirea cunoscuții, nu-i mai găseam...” – tonul lui Ionică din timpul acestei povestiri a scăzut.

După ce și-a revenit din imaginea retrăită, Ionică ne-a spus că nu se consideră vreun revoluționar deoarece el a fugit speriat. A aflat de Teo după o zi sau două. Acesta murise. A fost împușcat pe la spate de un căpitan, Ilie Dincu sau Dincă.

Teodor Pop este unul dintre tinerii împușcați pe pod la Astoria, în Cluj-Napoca, pe data de 21 decembrie. Un tânăr de 19 ani care prinsese curajul de a gândi altfel. Prinsese curajul să înfrunte primejdia de care auzise la Europa Liberă, primejdia gloanțelor de la Timișoara. A fost împușcat pe la spate, de la o distanță relativ mică. Conform unui raport din dosarele Revoluției de la Cluj, materiale publicate pe www.sareinochi.wordpress.com , Pop Teodor a fost împușcat cu intenție, fără să fie vorba de un ricoșeu. Avea 19 ani...

Ionică Scridon trăiește fiecare zi de 21 decembrie cu gândul la Teo. Cu gândul că Teo ar fi fost acel prieten jovial și tânăr mereu, cu care să colinde munții, să povestească despre istorie, una dintre pasiunile comune, sau să îmbătrânească liniștiți în fața unei table de șah.

Pasionat de istorie, Ionică are o colecție impresionantă de reviste, cărți și CD-uri din acest domeniu, colecție pe care intenționează să o doneze Primăriei Feldru în numele și spre cinstirea prietenului său, Teodor Pop.

Acum, Ionică nu mai are frică! Mai are doar o amintire a fricii, o frică ucisă de sacrificiul prietenului său ucis...

Adauga comentariu