#Hexy_Farma, #Colectiv, #Caracal, #Maternitatea_Giulești: consecințe ale unei Legi a Sănătății proaste ce încurajează mita

Legea Sănătății este proastă și nu spune nimic, ca mai toate legile din România. Nu stabilește relații concrete între drepturi și responsabilități, ci lasă totul la discreția celor care colectează banii pe care românii sunt obligați să îi cotizeze. De ce? Pentru că cine controlează politic Casa Națională de Asigurări de Sănătate ține la dispoziția sa un purcoi necontrolabil de bani. Și-și cumpără existență politică. Asta ar fi prima mizerie: incontrolabilitatea cheltuielilor din sistem; arbitrariul definirii drepturilor ca urmare a achitării obligațiilor.

A doua mizerie este așa numita “sănătate gratuită”. Nu există nimic gratis, nici măcar un mic dejun. A vrea să ai un „drept”, ține de convenții, de modul în care cineva, cândva, a negociat în numele său personal, sau al generației sale, pentru generațiile următoare, ce anume primim ca “drepturi”, dar numai după îndeplinirea unor OBLIGAȚII. Nimic nu este pe gratis chiar dacă în calitatea lor de consumatori oamenii ar dori să primească totul așa (muieți-s posmagii?). Dar, în calitatea lor de producători, oamenii vor să câștige cât mai bine. Iar producția este cea care precede și condiționează consumul, nu invers.

Dacă sistemul de asistență socială este suficient de generos, toată lumea își pune un picior în ghips și intră în concediu medical. Dar nimănui nu-i convine să fie impozitat. De aceea, ce reușește să aducă în societatea această gratuitate a sănătății, în numele solidarității sociale (de e musai, ca de voie bună), este să promoveze risipa și iresponsabilitatea. Indivizii nu suportă integral costurile deciziilor lor: nici pacienții, nici doctorii, nici funcționarii publici care scriu cearșafuri de medicamente compensate. Așa se cultivă corupția: din cauză că toți cei implicați în sistemul medical vor avea interesul să se grupeze și să militeze pentru obținerea de privilegii. Totul în numele celor mai înălțătoare sentimente: unii vor spune că, fără salarii mai mari, nu ai cum să te aștepți la servicii medicale mai bune; alții vor spune că, fără prețuri mai mari, nu poți să ai spitale bine aprovizionate; ceilalți vor dori prețuri mai mici, fiindcă oricum plătesc șpagă!

Sistemul sanitar a rămas neschimbat, exact ca pe vremea lui Ceaușescu: statul are monopol 100%. Ia banii cu forța (obligații la buget), îi împarte cum crede el, cui vrea el și în ce cantitate vrea el. Statul este și va fi mereu un manager prost: nu e bun decât la furat. De aceea nimănui nu-i pasă și se consolează cu ideea că merge și așa (leafa merge, noi cu drag muncim). De aceea au ajuns copiii să moară arși de vii în maternități și cluburi. Sau să fie victime ale rețelelor de traficanți de persoane (adopții ilegale, proxenetism) păzite de grupuri infracționale organizate ale polițiștiștilor și procurorilor.

Știind că statul nu are resurse proprii, nefiind producător de valoare, singura întrebare pe care o poate pune un om de bună credință este: cât sunt dispus să ofer din grijă pentru semenul meu?. Care este limita până la care ar trebui să se întindă efortul individual în nume colectiv? Nu cumva viața ar trebui să primeze asupra proprietății?

Căci nu văd un stat, oricât de minimal ar fi, care ar putea refuza tratamentele vitale ale unui pacient. Dar un stat care își mituiește alegătorii cu „gratuități”, nu doar că încurajează cererea de servicii dintre cele mai sofisticate, dar și sfârșește prin a fi arbitrar cu cei pe care îi poate ajuta. O va face din ce în ce mai prost și va fi nedrept cu cei modești și cumpătați.

Să nu uităm: în doar un secol de capitalism (uneori extrem de sălbatic) s-a dublat durata medie de viață a omului după mii de ani de evoluție naturală. S-a ajuns aici nu prin decrete și legi, ci prin inovațiile din medicină, igienă, alimentație, construcții, infrastructură, servicii, educație, toate stârnite de „lăcomia” capitalistă de câștig, profit și glorie.

Și, cum există întotdeauna un echilibru în toate, după încă un secol de gerontocrație misecuvinistă, s-ar putea să ajungem la vârste cu trei cifre, ani pe care să-i trăim într-o stare de semi-senilitate, între grădiniță și azilul de stat, cu jumătate din PIB băgat în Viagra și în operații de întindere a feței. Nimic nu ne va șterge zâmbetul de pe fețe.

Și, gata!

Adauga comentariu